Ora 12.55. Primesc un telefon de la Cabinetul Ministrului. Sunt chemat la o şedinţă de „Bex”, cum îi spunem noi în jargon diplomatic „de Centrală” (adică Birou Executiv, întâlnirea ministrului cu conducerea ministerului – secretari de stat, directori generali). În 3-4 minute sunt în Sala Titulescu.
Stau alături de Cosmin Dinescu, director general pentru afaceri juridice, coagentul „meu” în procesul de la Haga. Suntem în partea opusă ferestrei mari a Sălii, sub tabloul lui Kogălniceanu, chiar vis-à-vis de fotoliul unde stă de obicei ministrul. Colegii se adună mai greu. Şedinţa începe puţin după 13 şi un sfert. La 13.30 simt că îmi vibrează telefonul. Mă uit: număr de Olanda. Mă cuprinde o uşoară agitaţie. Îi şoptesc lui Cosmin, în dreapta mea: „Cred că mă sună Iriniţa” (e alintul pentru colega noastră de la Haga, consilierul juridic din Ambasada României şi punctul de contact cu Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Irina Niţă). „Or fi decis în sfârşit data pronunţării.” De ceva vreme aşteptam, practic în orice moment, această veste, căci după socoteala noastră hotărârea ar fi trebuit pronunţată înainte de 5 februarie 2009, data la care mandatul actualului preşedinte al CIJ ar fi urmat să ia sfârşit.
Nu pot să răspund – suntem în plină şedinţă cu ministrul. Telefonul mobil mă frige, îl învârt între degete, fără să-l mai pun la loc. După un minut şi ceva, simt sosirea unui mesaj, pe care îl păstrez şi acum în telefon. E de la Iriniţa: „Hot e 3 feb ora 10.”
I-l arăt şi lui Cosmin, care tresare. Apoi îl informez pe ministrul Diaconescu. Ne uităm unii la alţii, un pic emoţionaţi, iar ministrul ne încurajează: „Asta e! Să vedem ce iese. Aţi făcut tot ce se putea.”
Se afișează postările cu eticheta cij. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cij. Afișați toate postările
luni, 19 octombrie 2009
Preludiul
Am intrat pentru prima oară în contact nemijlocit cu problema delimitării maritime cu Ucraina vineri, 2 mai 1997. A fost un contact episodic. Eram referent relaţii II (ceea ce este mai puţin decât un ataşat) la Direcţia Juridică şi Tratate sau DJT, cum se chema atunci. Intrasem în minister de exact 6 luni, după ce „luasem” două concursuri succesive de admitere: unul fusese anulat din motive pe care nu le-am aflat niciodată oficial, iar în urma celui de-al doilea fusesem încadrat referent, deşi concurasem pentru un post de ataşat.
Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanţii la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE şi să „am grijă” ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. Pe dosare era scris solemn ceva de genul „Confidenţial” şi îndemnul de a fi restituite după reuniune. În dosare – textul proiectului Tratatului dintre România şi Ucraina privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum şi al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Sarcină de care m-am achitat împreună cu alţi colegi care chiar se ocupau de dosar. Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câţiva ani cu aceste hârtii şi cât de mult aveau să-mi influenţeze ele activitatea diplomatică.
Directorul, dl. Tudor Mircea, care din păcate nu mai este printre noi, m-a chemat în biroul său şi mi-a dat ceea ce părea atunci o sarcină foarte importantă: trebuia să distribui dosarele pregătite pentru participanţii la reuniunea Consiliului Consultativ al MAE şi să „am grijă” ca nu cumva vreun participant să plece cu dosarul respectiv. Pe dosare era scris solemn ceva de genul „Confidenţial” şi îndemnul de a fi restituite după reuniune. În dosare – textul proiectului Tratatului dintre România şi Ucraina privind relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (faimosul Tratat politic de bază), precum şi al Acordului Conex la acesta, încheiat prin schimb de scrisori între miniştri afacerilor externe ai celor două ţări. Sarcină de care m-am achitat împreună cu alţi colegi care chiar se ocupau de dosar. Nu bănuiam deloc atunci cât de mult urma să lucrez peste doar câţiva ani cu aceste hârtii şi cât de mult aveau să-mi influenţeze ele activitatea diplomatică.
Negocierile româno-ucrainene dintre 2001 şi 2004
Ultima rundă a negocierilor a avut loc în perioada 8-9 septembrie 2004. Mi-o amintesc foarte bine, pentru că 9 septembrie este ziua mea de naştere. Împlineam 31 de ani.
Era a 24-a rundă de negocieri la nivelul plenului delegaţiilor şi a 34-a rundă, dacă adunam şi rundele de experţi, în cei mai bine de şase ani de la începutul demersului. Eram în Sala Gafencu a ministerului. Am încercat să dau o ultimă şansă soluţiei bilaterale. Am trecut în revistă toate opţiunile, am reluat prezentarea metodei de delimitare – de altfel, metoda Curţii. Am făcut chiar o ultimă încercare, într-un tête-à-tête cu dl. Moţic, cu harta în faţă, să ajungem la o linie de compromis. Totul în zadar. Era clar şi reconfirmat că negocierile eşuaseră. După semnarea protocolului rundei, Oleksandr Moţic mi-a zis, vesel, că mă aşteaptă la Kiev: „See you in Kiev” – era rândul nostru să ne deplasăm în Ucraina pentru următoarea rundă, conform cutumei procedurale a alternanţei negocierilor. I-am răspuns: „See you in Court!” . Oleksandr a râs, neîncrezător. Partea ucraineană nu era deloc convinsă că România va avea curajul să facă pasul sesizării Curţii, deşi această opţiune a noastră fusese enunţată aproape la fiecare rundă din ultimii ani. Şi anunţată oficial de către Guvern cu doar două săptămâni mai devreme.
A fost, însă, exact aşa cum i-am zis.
Peste patru zile, pe 13 septembrie, semnam, ca Agent, sesizarea oficială a României către CIJ. Sesizarea a fost depusă exact peste o săptămână de la încheierea negocierilor, pe 16 septembrie 2004, la Haga.
Era a 24-a rundă de negocieri la nivelul plenului delegaţiilor şi a 34-a rundă, dacă adunam şi rundele de experţi, în cei mai bine de şase ani de la începutul demersului. Eram în Sala Gafencu a ministerului. Am încercat să dau o ultimă şansă soluţiei bilaterale. Am trecut în revistă toate opţiunile, am reluat prezentarea metodei de delimitare – de altfel, metoda Curţii. Am făcut chiar o ultimă încercare, într-un tête-à-tête cu dl. Moţic, cu harta în faţă, să ajungem la o linie de compromis. Totul în zadar. Era clar şi reconfirmat că negocierile eşuaseră. După semnarea protocolului rundei, Oleksandr Moţic mi-a zis, vesel, că mă aşteaptă la Kiev: „See you in Kiev” – era rândul nostru să ne deplasăm în Ucraina pentru următoarea rundă, conform cutumei procedurale a alternanţei negocierilor. I-am răspuns: „See you in Court!” . Oleksandr a râs, neîncrezător. Partea ucraineană nu era deloc convinsă că România va avea curajul să facă pasul sesizării Curţii, deşi această opţiune a noastră fusese enunţată aproape la fiecare rundă din ultimii ani. Şi anunţată oficial de către Guvern cu doar două săptămâni mai devreme.
A fost, însă, exact aşa cum i-am zis.
Peste patru zile, pe 13 septembrie, semnam, ca Agent, sesizarea oficială a României către CIJ. Sesizarea a fost depusă exact peste o săptămână de la încheierea negocierilor, pe 16 septembrie 2004, la Haga.
Depunerea Memoriului
Odată finalizat, Memoriul a trebuit multiplicat şi editat. Regulile Curţii sunt stricte: trebuie respectate întocmai anumite norme de editare; de asemenea, pledoariile scrise se depun într-un anumit număr de exemplare – pe lângă cele două exemplare originale, fie 125 de exemplare în format hârtie, fie atât în format hârtie (75 de copii), cât şi pe CD-uri (50 exemplare). Noi am ales formula combinată, ceea ce a rezultat în final într-un volum foarte mare de documente care trebuiau transmise Curţii în termenul fixat. Am semnat personal toate cele 77 de volume-hârtie, ceea ce a durat ceva.
Se punea problema transportului la Haga. Am examinat mai multe opţiuni. Să le trimitem prin curier comercial cu avionul ar fi costat enorm. În plus, ştiam de la consilierii noştri străini mai multe poveşti cu pachete de memorii rătăcite de companiile de transport aerian, ceea ce noi nu ne permiteam. Singura opţiune sigură şi necostisitoare era să le ducem noi înşine, cu maşina, sub formă de curier diplomatic. Zis şi făcut.
A fost ca într-o veritabilă călătorie „de formare” a caracterelor, care îmi amintea de romanele de secol XIX, în care tinerele vlăstare ale familiilor „care îşi permiteau” erau trimise în călătorie în „străinătăţi apusene” ca să se maturizeze. Prima zi am făcut traseul Bucureşti – Budapesta, unde am înnoptat la hotelul Andrassy, aproape de sediul Comisiei Dunării, la care am mers de atâtea ori şi eu, şi Cosmin, ca reprezentanţi supleanţi ai României. Iarăşi, nimic nu e cu totul întâmplător. Comisia Dunării, a doua organizaţie interguvernamentală, după Comisia Rinului, din istoria dreptului internaţional, avusese în perioada interbelică administrarea vechiului far de pe Insula Şerpilor, care marca intrarea navelor dinspre Marea Neagră pe canalul Sulina.
A treia zi, pe o ploaie teribilă, am plecat spre Haga. Unde am ajuns spre după-masă. Şi unde ne-am cam rătăcit. Deh, noi ştiam drumul de la Amsterdam, dinspre aeroport spre Haga, iar acum veneam din altă direcţie. Eram într-o parte a Hagăi pe care nu o mai traversasem, iar indicatorul de benzină arăta, îngrijorător, spre zero. La telefonul colegei noastre Alina Orosan, consilierul juridic al Ambasadei şi punctul de contact cu Grefa CIJ, nu răspundea nimeni (am aflat mai târziu că fusese o problemă tehnică).
Am oprit lângă un poliţist olandez impasibil, pe care l-am întrebat încrezători despre direcţia spre Palatul Păcii, sediul CIJ (Ambasada României este situată în Haga foarte aproape de Curte). Surprinzător (sau nu: poliţiştii de circulaţie sunt la fel peste tot), omul habar nu avea că în Haga există Curtea Internaţională de Justiţie, organul principal judiciar al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Parcă auzise vag despre Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, dar nu avea nici cea mai mică idee unde e. Am mers la întâmplare prin Haga pustie – după ora 5 seara nu mai găseşti decât unul-doi biciclişti întârziaţi suspect de la casele lor – până am înţeles că mergem în cerc. În plus, era duminică, un motiv în plus de pustietate descurajantă. Ca prin minune – indicatorul de combustibil arăta de mult zero hotărât – am ajuns pe o stradă familiară: ne ducea spre hotelul unde de regulă stăteam în Haga, şi pe care era şi o staţie de benzină. Deschisă! Am alimentat – ocazie cu care Cosmin a descoperit că şi-a pierdut undeva pe drum aproape toţi banii (îi căzuseră din buzunar la un popas!) – şi am ajuns la Ambasadă. Am lăsat microbuzul în păstrare şi, în sfârşit, ne-am cazat la hotel.
Marţi, 2 septembrie 2008: prima zi
Doamna Higgins începe prin a citi un istoric al cazului din faţa CIJ, preţ de câteva minute. Sunt doar 15 dintre judecători, inclusiv cei ad-hoc: Bruno Simma se abţinuse, aşa cum ne aşteptam, iar Gonzalo Parra-Aranguren, din Venezuela, aveam să aflăm ulterior, absenta din motive medicale. Urmează depunerea jurământului de către judecătorii ad-hoc desemnaţi de părţi, mai întâi Bernard Oxman, care citeşte în engleză, apoi Jean-Pierre Cot, desemnat de noi, care, în franceză, i se adresează doamnei Higgins cu „Doamnă preşedintă”, în loc de obişnuitul „Doamnă preşedinte”. (Era o întreagă dezbatere printre pledanţii francofoni în faţa CIJ, declanşată de cine altul decât de Alain Pellet al nostru, pentru respectarea egalităţii de gen, inclusiv în cadrul atât de conservator al Curţii!) Totul durează cam 15 minute. Apoi îmi dă cuvântul.
Mă ridic, îmi aşez foile pe pupitru, şi încep.
„Madame le président , Messieurs de la Cour, c’est un grand honneur et un vrai privilège pour moi de représenter mon pays devant vous en qualité d’agent de la Roumanie.”
Când spun „la Roumanie” mă trece un fior amestecat, de emoţie, de grijă, de răspundere, de mândrie. Evident, sunt emoţionat, dar mai ştiu că nu trebuie să se vadă. Era important şi pentru judecători, şi pentru Echipă, şi pentru cei de acasă. Şi nu se vede. Ştiam un truc de când pledasem mai demult la CEDO, la Strasbourg – poţi să te ţii bine cu mâinile de marginea pupitrului. Ştiam şi că totul era transmis în direct acasă. (Pe la începutul lui august am avut o discuţie cu dl. Pleşu care m-a întrebat grijuliu dacă am emoţii. Şi i-am răspuns: „Numai idioţii şi inconştienţii n-au emoţii.”) Dar nu a fost nevoie deloc de trucuri. După al doilea paragraf orice urmă de emoţie mă părăsise deja. Eram „în interiorul” textului pledoariei mele, intrasem deja adânc în logica ei. Cu simţurile ascuţite la maximum, recunoşteam parcă pipăind, pe rând, fiecare argument şi nuanţă, pe care le scoteam apoi la lumină, le expuneam în faţa Curţii, cu toate accentele lor specifice. Altceva nu mai conta.
Mă ridic, îmi aşez foile pe pupitru, şi încep.
„Madame le président , Messieurs de la Cour, c’est un grand honneur et un vrai privilège pour moi de représenter mon pays devant vous en qualité d’agent de la Roumanie.”
Când spun „la Roumanie” mă trece un fior amestecat, de emoţie, de grijă, de răspundere, de mândrie. Evident, sunt emoţionat, dar mai ştiu că nu trebuie să se vadă. Era important şi pentru judecători, şi pentru Echipă, şi pentru cei de acasă. Şi nu se vede. Ştiam un truc de când pledasem mai demult la CEDO, la Strasbourg – poţi să te ţii bine cu mâinile de marginea pupitrului. Ştiam şi că totul era transmis în direct acasă. (Pe la începutul lui august am avut o discuţie cu dl. Pleşu care m-a întrebat grijuliu dacă am emoţii. Şi i-am răspuns: „Numai idioţii şi inconştienţii n-au emoţii.”) Dar nu a fost nevoie deloc de trucuri. După al doilea paragraf orice urmă de emoţie mă părăsise deja. Eram „în interiorul” textului pledoariei mele, intrasem deja adânc în logica ei. Cu simţurile ascuţite la maximum, recunoşteam parcă pipăind, pe rând, fiecare argument şi nuanţă, pe care le scoteam apoi la lumină, le expuneam în faţa Curţii, cu toate accentele lor specifice. Altceva nu mai conta.
Joi, 4 septembrie 2008: a treia zi
Ovidiu ne găseşte pe mine şi pe
Ovidiu îl roagă pe Tavi să-l lase să-l filmeze lucrând la schiţe. După ce ne cere voie, Tavi acceptă, dar îl rugăm pe Ovidiu, care promite solemn, ca reportajul lui să nu fie dat decât după audierile de a doua zi, ca să păstrăm elementul-surpriză. Apoi suntem filmaţi cum ne învârtim ritual în jurul mesei sălii de consiliu, în pregătirea dosarelor de a doua zi. Ne filmează memoriile, dosarele, cărţile, revistele şi maldărele de hârtii care sunt împrăştiate ordonat prin toate colţurile. Scăpăm, într-un final, de asaltul media şi putem să ne continuăm treaba. Care se încheie, din nou, noaptea târziu.
Marţi, 16 septembrie 2008: ultima zi
Vice-preşedintele Curţii îmi dă cuvântul pentru discursul final. Era 12.30. Mă concentrez ca nu cumva să mă adresez distinsului judecător cu „doamnă preşedinte”, aşa cum era scris în foi.
„Domnule preşedinte şi Domnilor judecători, îmi revine acum sarcina, în calitatea mea de Agent al României, să prezint, la finalul celei de-a doua runde de pledoarii, ce încheie susţinerea cazului de către România, concluziile noastre, precum şi linia de delimitare solicitată de România. Prezentarea acestor concluzii astăzi, 16 septembrie 2008, are loc la împlinirea a exact 4 ani de la sesizarea Curţii de către mine, în numele României, cu cererea introductivă de instanţă în această cauză, pe 16 sptembrie 2004.”
Într-adevăr, printr-o extraordinară coincidenţă, erau exact patru ani de la momentul depunerii cererii de iniţiere a procesului. Apoi prezint Curţii argumentele principale pe care România îşi fundamenta pretenţia. După care subliniez:
„Linia României este moderată, corectă şi rezonabilă şi nu încalcă drepturile Ucrainei, lăsând Ucrainei toate spaţiile maritime aflate în faţa ţărmurilor sale.”
Îmi simt emoţia cum creşte. Şi tensiunea din dreapta mea, în Echipă. Continui:
„Domnule preşedinte, încheiem aşa cum am început: cu dreptul internaţional. Dreptul internaţional este suveranul absolut pe care toţi actorii şi toate acţiunile comunităţii internaţionale ar trebui să îl urmeze şi să îl respecte. Cuvintele inspirate ale lui Nicolae Titulescu, a cărui prestigioasă efigie se află nu departe de această Mare Sală a Justiţiei, în apropierea Palatului Păcii, îmi vin în minte: el definea suveranitatea statelor ca fiind „grevată de o ‚servitute internaţională în favoarea Păcii’ şi a dreptului internaţional”.”
Mulţumesc, aşa cum era cutumiar, Curţii, Grefei şi interpreţilor. Apoi mă întorc către colegii mei:
„Recunoştinţa mea specială se îndreaptă către întreaga noastră echipă – care este tânără, dar foarte eficientă – iar termenul „tânără” îi include desigur şi pe profesorii Pellet, Crawford şi Lowe. Fără fiecare membru al acesteia, tot acest efort de promovare a intereselor juridice ale ţării mele în faţa Curţii Mondiale ar fi fost imposibil.”
Le văd lacrimi în ochi. Şi, pentru prima oară în timpul pledoariilor simt că mâinile îmi tremură. Mă prind zdravăn de pupitru (vechiul truc) şi citesc, pe rând, fiecare dintre coordonatele liniei, cu grade, minute şi secunde, care reprezenta soluţia cerută de România Curţii. Pe ecran, din acele coordonate pe care le rosteam atent, cu ritmul vocii măsurat de emoţie, una după alta, linia României prindea contur, încet, dar sigur. Totul, dar absolut totul, după atâta efort, oboseală şi îndârjire, se concentra doar în acea linie, se reducea numai la acel contur.
După care mă opresc puţin – trei secunde cât un secol – şi închei:
„Domnule preşedinte şi Domnilor judecători, îmi revine acum sarcina, în calitatea mea de Agent al României, să prezint, la finalul celei de-a doua runde de pledoarii, ce încheie susţinerea cazului de către România, concluziile noastre, precum şi linia de delimitare solicitată de România. Prezentarea acestor concluzii astăzi, 16 septembrie 2008, are loc la împlinirea a exact 4 ani de la sesizarea Curţii de către mine, în numele României, cu cererea introductivă de instanţă în această cauză, pe 16 sptembrie 2004.”
Într-adevăr, printr-o extraordinară coincidenţă, erau exact patru ani de la momentul depunerii cererii de iniţiere a procesului. Apoi prezint Curţii argumentele principale pe care România îşi fundamenta pretenţia. După care subliniez:
„Linia României este moderată, corectă şi rezonabilă şi nu încalcă drepturile Ucrainei, lăsând Ucrainei toate spaţiile maritime aflate în faţa ţărmurilor sale.”
Îmi simt emoţia cum creşte. Şi tensiunea din dreapta mea, în Echipă. Continui:
„Domnule preşedinte, încheiem aşa cum am început: cu dreptul internaţional. Dreptul internaţional este suveranul absolut pe care toţi actorii şi toate acţiunile comunităţii internaţionale ar trebui să îl urmeze şi să îl respecte. Cuvintele inspirate ale lui Nicolae Titulescu, a cărui prestigioasă efigie se află nu departe de această Mare Sală a Justiţiei, în apropierea Palatului Păcii, îmi vin în minte: el definea suveranitatea statelor ca fiind „grevată de o ‚servitute internaţională în favoarea Păcii’ şi a dreptului internaţional”.”
Mulţumesc, aşa cum era cutumiar, Curţii, Grefei şi interpreţilor. Apoi mă întorc către colegii mei:
„Recunoştinţa mea specială se îndreaptă către întreaga noastră echipă – care este tânără, dar foarte eficientă – iar termenul „tânără” îi include desigur şi pe profesorii Pellet, Crawford şi Lowe. Fără fiecare membru al acesteia, tot acest efort de promovare a intereselor juridice ale ţării mele în faţa Curţii Mondiale ar fi fost imposibil.”
Le văd lacrimi în ochi. Şi, pentru prima oară în timpul pledoariilor simt că mâinile îmi tremură. Mă prind zdravăn de pupitru (vechiul truc) şi citesc, pe rând, fiecare dintre coordonatele liniei, cu grade, minute şi secunde, care reprezenta soluţia cerută de România Curţii. Pe ecran, din acele coordonate pe care le rosteam atent, cu ritmul vocii măsurat de emoţie, una după alta, linia României prindea contur, încet, dar sigur. Totul, dar absolut totul, după atâta efort, oboseală şi îndârjire, se concentra doar în acea linie, se reducea numai la acel contur.
După care mă opresc puţin – trei secunde cât un secol – şi închei:
Marţi, 3 februarie 2009 – „Ziua Judecăţii”
Deşi nu mă aşteptam, reuşesc să dorm aproape 5 ore. Mă trezesc pe la 5 şi jumătate. E cea mai importantă zi din cariera mea diplomatică şi juridică de până acum. Mă gândesc oare ce o să fac mâine, la aceeaşi oră. Cobor să mănânc. Sala de mic dejun a hotelului e aproape goală, eram printre primii. Apoi mă întorc în cameră şi mă îmbrac. Îmi pun cravata „cea norocoasă” din prima zi a pledoariilor din septembrie. Primesc câteva telefoane de încurajare.
La 9.20 sunt în holul hotelului. Colegii mei sunt deja acolo. La şi jumătate, plecăm spre Curte. Este frig şi umed, deşi nu plouă încă. E 9.45: îmi livrez în direct mesajul de calmare a aşteptărilor şi intru în Palatul Păcii.
La intrare, o televiziune ucraineană mă întreabă cine cred că va câştiga, România sau Ucraina? Le răspund, din mers, că numai Curtea este cea care ştie, şi că vom afla şi noi toţi curând.
Mergem în camera 25, rezervată României – aceeaşi din timpul audierilor din septembrie 2008; este camera reclamantului. Aceeaşi cameră slab luminată, cu pereţi lambrisaţi, cu vitralii de început de secol XX, care dădeau spre curtea interioară a Palatului. Instalăm imprimanta color pregătită să printeze rapid, după pronunţare, harta cu linia finală decisă de Curte. Afară ploua deja.
La 10 fără 5 minute, suntem în Marea Sală a Justiţiei din Palatul Păcii. Ne aşezăm pe fotolii, în partea dreaptă a sălii – eu, primul din stânga, apoi Cosmin, apoi Călin Fabian (coagenţii) şi Alain Pellet, Simon Olleson, Daniel Muller. Pe rândul al doilea, în spatele meu, Tavi Buzatu, iar lângă el Iriniţa, Mirela, Ioana, colegii de la ANRM. Un pic mai departe, în dreapta, Liviu. În spatele lui, judecătorul Bruno Simma, care se abţinuse în caz pentru că fusese consultantul nostru în timpul negocierilor cu Ucraina; alesese să stea pe partea României. Tavi are pregătită şi o hartă cu paralele şi meridiane, pe care poate aşeza deja, încă din sală, pe hârtie, punctele care definesc linia decisă de Curte, chiar înainte de a ajunge la laptop.
Marea Sală a Justiţiei arată aproape la fel ca la audierile din septembrie. Cu două excepţii: nu mai există, pe mijloc, între locurile celor două delegaţii, pupitrul de la care am pledat şi – pentru prima oară la astfel de audieri – Curtea a amplasat nişte ecrane mari, nişte monitoare extraplate în faţa fiecărei delegaţii şi două proiectoare. Care contrastează cu aerul Marii Săli, de catedrală atemporală a Justiţiei internaţionale.
La 10 şi două minute, uşierul strigă deja cunoscutul „La Cour!” Judecătorii intră încet unul după altul, în monom monoton. Se aşează. Pe masă, în dreptul doamnei Higgins, ciocanelul Curţii aşteaptă la locul lui. Este 10 şi 3 minute. Şedinţa solemnă a pronunţării începe.
Doamna Higgins „sare” peste aspectele introductive, care prezintă delegaţiile şi istoricul procedurii, aşa cum se procedează de regulă. Chestiunea jurisdicţiei Curţii este primul aspect prezentat. Problema era aceea că Ucraina susţinea că jurisdicţia CIJ nu acoperă şi trasarea unei linii de delimitare între marea teritorială a unei părţi (în cazul nostru, marea teritorială de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor) şi platoul continental şi zona economică exclusivă a celeilalte părţi, aşa cum susţinea România. Curtea îşi însuşeşte poziţia României.
La 9.20 sunt în holul hotelului. Colegii mei sunt deja acolo. La şi jumătate, plecăm spre Curte. Este frig şi umed, deşi nu plouă încă. E 9.45: îmi livrez în direct mesajul de calmare a aşteptărilor şi intru în Palatul Păcii.
La intrare, o televiziune ucraineană mă întreabă cine cred că va câştiga, România sau Ucraina? Le răspund, din mers, că numai Curtea este cea care ştie, şi că vom afla şi noi toţi curând.
Mergem în camera 25, rezervată României – aceeaşi din timpul audierilor din septembrie 2008; este camera reclamantului. Aceeaşi cameră slab luminată, cu pereţi lambrisaţi, cu vitralii de început de secol XX, care dădeau spre curtea interioară a Palatului. Instalăm imprimanta color pregătită să printeze rapid, după pronunţare, harta cu linia finală decisă de Curte. Afară ploua deja.
La 10 fără 5 minute, suntem în Marea Sală a Justiţiei din Palatul Păcii. Ne aşezăm pe fotolii, în partea dreaptă a sălii – eu, primul din stânga, apoi Cosmin, apoi Călin Fabian (coagenţii) şi Alain Pellet, Simon Olleson, Daniel Muller. Pe rândul al doilea, în spatele meu, Tavi Buzatu, iar lângă el Iriniţa, Mirela, Ioana, colegii de la ANRM. Un pic mai departe, în dreapta, Liviu. În spatele lui, judecătorul Bruno Simma, care se abţinuse în caz pentru că fusese consultantul nostru în timpul negocierilor cu Ucraina; alesese să stea pe partea României. Tavi are pregătită şi o hartă cu paralele şi meridiane, pe care poate aşeza deja, încă din sală, pe hârtie, punctele care definesc linia decisă de Curte, chiar înainte de a ajunge la laptop.
Marea Sală a Justiţiei arată aproape la fel ca la audierile din septembrie. Cu două excepţii: nu mai există, pe mijloc, între locurile celor două delegaţii, pupitrul de la care am pledat şi – pentru prima oară la astfel de audieri – Curtea a amplasat nişte ecrane mari, nişte monitoare extraplate în faţa fiecărei delegaţii şi două proiectoare. Care contrastează cu aerul Marii Săli, de catedrală atemporală a Justiţiei internaţionale.
La 10 şi două minute, uşierul strigă deja cunoscutul „La Cour!” Judecătorii intră încet unul după altul, în monom monoton. Se aşează. Pe masă, în dreptul doamnei Higgins, ciocanelul Curţii aşteaptă la locul lui. Este 10 şi 3 minute. Şedinţa solemnă a pronunţării începe.
Doamna Higgins „sare” peste aspectele introductive, care prezintă delegaţiile şi istoricul procedurii, aşa cum se procedează de regulă. Chestiunea jurisdicţiei Curţii este primul aspect prezentat. Problema era aceea că Ucraina susţinea că jurisdicţia CIJ nu acoperă şi trasarea unei linii de delimitare între marea teritorială a unei părţi (în cazul nostru, marea teritorială de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor) şi platoul continental şi zona economică exclusivă a celeilalte părţi, aşa cum susţinea România. Curtea îşi însuşeşte poziţia României.
Miercuri, 4 februarie 2009 - Întoarcerea
A doua zi dimineaţa, mă trezeşte un telefon de la un post local de radio din Bucureşti. Realizatorii unei emisiuni matinale – dragii de ei – se gândiseră să mă aducă în direct la ora 7 dimineaţa, adică 6 ora Olandei. Şi eu, care plănuisem să dorm ceva mai mult... Degeaba am mai încercat să adorm la loc. Îmi fac bagajele şi mă gândesc oare când voi mai veni la Haga, unde mi-am petrecut atâta timp în ultimii ani.
Citesc presa on-line şi răspund câtorva e-mailuri. Găsesc un mesaj de la Vaughan: „It looks like a good result to me. Congratulations - I only wish I were there to celebrate.” La el – un răspuns al lui Alain: „Yes, we miss you - but that's extremely good!” Şi o reacţie tipic anglo-saxonă a lui James: „I agree. I wonder how much Serpents’ Island development there will now be...” . (Într-adevăr, aşa cum va confirma rapid presa ucraineană, fondurile pentru dezvoltarea „multilaterală” a Insulei Şerpilor au fost tăiate încă din perioada de după audierile din septembrie 2008.) Într-un alt mesaj, James îmi spune din nou că 80% din zona în dispută e un rezultat foarte-foarte bun: „In maritime delimitation cases that is a strong win.” De altfel, statistic vorbind, aşa cum ştiam deja din toate cazurile de delimitare rezolvate de CIJ, niciodată Curtea nu a dat câştig de cauză complet uneia dintre părţi. Cu atât mai mult, procentul obţinut de noi din zona în dispută era remarcabil.
La 10.30 cobor să vorbesc cu Alain Pellet, căci asta e ora lui de trezire. Alain, care are mereu enorm de lucru, fiind consilier şi avocat în aproape toate procesele de la CIJ, lucrează de regulă noaptea, până pe la 3-4 dimineaţa şi doarme până la 10-10.30. La 11 plecăm spre aeroport. Când tocmai treceam prin controlul de securitate, aflu printr-un mesaj că fusese publicată decizia premierului de numire a mea ca secretar de stat pentru afaceri strategice în MAE. Propunerea fusese făcută de la începutul lui ianuarie, dar se formaliza abia acum.
La sosire în aeroportul Otopeni, la control paşapoarte, ofiţerul poliţiei de frontieră mă recunoaşte: „Ce onoare! Felicitări! Bine aţi venit!” Afară ne aştepta microbuzul, şoferul de serviciu al ministerului, ceva presă şi – cel mai important – tata şi fratele meu. Merg cu ei direct acasă, unde mă aştepta mama. Cu bunătăţi, prăjituri şi şampania pe care o primisem de la Alain, la Haga, în septembrie, de ziua mea. Ceilalţi merg cu microbuzul la minister unde găseau o surpriză plăcută: un tort mare şi o (altă) uriaşă sticlă de şampanie, de la colega noastră Anca Ilinoiu.
Totuşi, cel mai frumos premiu a fost cel pe care l-am primit, câteva zile mai târziu, pe 8 februarie, de la studenţii mei. Era prima oară când ne reîntâlneam după întoarcerea de la Haga: când am intrat în sala de examen, la Facultate, s-au ridicat cu toţii în picioare şi m-au aplaudat. Am fost tare mişcat de gestul lor sincer.
Un alt moment deosebit a fost pe 9 martie 2009, când ministrul Diaconescu a felicitat şi a acordat diplome tuturor colegilor care au participat la negocieri şi la procedurile din faţa CIJ, la Casa Titulescu.
A fost, de asemenea, foarte emoţionant şi pe 8 mai 2009, când Echipa a fost decorată de Preşedintele României, la Palatul Cotroceni, chiar cu ocazia celebrării Zilei Independenţei şi a Zilei Europei.
Citesc presa on-line şi răspund câtorva e-mailuri. Găsesc un mesaj de la Vaughan: „It looks like a good result to me. Congratulations - I only wish I were there to celebrate.” La el – un răspuns al lui Alain: „Yes, we miss you - but that's extremely good!” Şi o reacţie tipic anglo-saxonă a lui James: „I agree. I wonder how much Serpents’ Island development there will now be...” . (Într-adevăr, aşa cum va confirma rapid presa ucraineană, fondurile pentru dezvoltarea „multilaterală” a Insulei Şerpilor au fost tăiate încă din perioada de după audierile din septembrie 2008.) Într-un alt mesaj, James îmi spune din nou că 80% din zona în dispută e un rezultat foarte-foarte bun: „In maritime delimitation cases that is a strong win.” De altfel, statistic vorbind, aşa cum ştiam deja din toate cazurile de delimitare rezolvate de CIJ, niciodată Curtea nu a dat câştig de cauză complet uneia dintre părţi. Cu atât mai mult, procentul obţinut de noi din zona în dispută era remarcabil.
La 10.30 cobor să vorbesc cu Alain Pellet, căci asta e ora lui de trezire. Alain, care are mereu enorm de lucru, fiind consilier şi avocat în aproape toate procesele de la CIJ, lucrează de regulă noaptea, până pe la 3-4 dimineaţa şi doarme până la 10-10.30. La 11 plecăm spre aeroport. Când tocmai treceam prin controlul de securitate, aflu printr-un mesaj că fusese publicată decizia premierului de numire a mea ca secretar de stat pentru afaceri strategice în MAE. Propunerea fusese făcută de la începutul lui ianuarie, dar se formaliza abia acum.
La sosire în aeroportul Otopeni, la control paşapoarte, ofiţerul poliţiei de frontieră mă recunoaşte: „Ce onoare! Felicitări! Bine aţi venit!” Afară ne aştepta microbuzul, şoferul de serviciu al ministerului, ceva presă şi – cel mai important – tata şi fratele meu. Merg cu ei direct acasă, unde mă aştepta mama. Cu bunătăţi, prăjituri şi şampania pe care o primisem de la Alain, la Haga, în septembrie, de ziua mea. Ceilalţi merg cu microbuzul la minister unde găseau o surpriză plăcută: un tort mare şi o (altă) uriaşă sticlă de şampanie, de la colega noastră Anca Ilinoiu.
Totuşi, cel mai frumos premiu a fost cel pe care l-am primit, câteva zile mai târziu, pe 8 februarie, de la studenţii mei. Era prima oară când ne reîntâlneam după întoarcerea de la Haga: când am intrat în sala de examen, la Facultate, s-au ridicat cu toţii în picioare şi m-au aplaudat. Am fost tare mişcat de gestul lor sincer.
Un alt moment deosebit a fost pe 9 martie 2009, când ministrul Diaconescu a felicitat şi a acordat diplome tuturor colegilor care au participat la negocieri şi la procedurile din faţa CIJ, la Casa Titulescu.
A fost, de asemenea, foarte emoţionant şi pe 8 mai 2009, când Echipa a fost decorată de Preşedintele României, la Palatul Cotroceni, chiar cu ocazia celebrării Zilei Independenţei şi a Zilei Europei.
După toate acestea...
Pentru aceia dintre dumneavoastră ce au avut îngăduinţa să retrăiască alături de mine istoria din paginile de mai sus, aceasta este povestea Echipei şi a efortului unor oameni care, pe 3 februarie 2009, au adus 9700 de km² sub jurisdicţia suverană a României.
Am 35 de ani. Pe care i-am împlinit la Haga, în prima zi de pledoarii ucrainene din a doua săptămână a lui septembrie 2008. E greu de spus acum dacă e mult sau puţin. Sunt de 13 ani în Ministerul de Externe, fără de care nu cred că pot să mă definesc, în prezent, în mod corect şi coerent.
Experienţa acestor ani, a acestui proces, m-a învăţat să preţuiesc valoarea proiectului care, odată început, este lucrat atent pentru a fi crescut şi dus la bun sfârşit. Căci noi, românii, popor inteligent prin excelenţă, avem atât de multe idei şi proiecte geniale, pe care le abandonăm. Pentru că ne plictisim de ele repede şi nu am înţeles încă valoarea perseverenţei de zi cu zi.
Am învăţat, din această experienţă a procesului, şi că avem nevoie, ca popor, de proiecte de coeziune, care să ne unească în construcţie, iar nu în autodistrugere fragmentară. Dacă procesul de la Haga a fost un astfel de proiect de consens naţional, înseamnă că merită să găsim şi altele de acest fel. Şi cred că mai există astfel de proiecte pe care să le susţinem şi să le ducem la bun capăt împreună, ca să ne recăpătăm încrederea în noi şi în capacitatea forţelor noastre.
Am mai învăţat şi că putem demonstra că poate fi învins sentimentul nefast că destinul românilor este să fie mereu nedreptăţiţi, deşi au dreptate. Pentru că acest sentiment, adânc cuibărit în mentalul nostru colectiv, nu este decât o iluzie păguboasă.
Am învăţat şi că ne putem apăra interesele de stat cu capul sus, fără prejudecăţi false de inferioritate, pe care mulţi ar dori să continuăm a ni le cultiva în spiritul naţional. Şi că munca profesionistă, efortul onest nu sunt slăbiciuni, ci atuuri puternice, care pot aduce câştiguri solide, serioase.
Am învăţat să trec prin multe, inclusiv prin multe dezamăgiri. Care, cred, m-au învăţat, şi ele, să fiu mai tare. Ceea ce nu mi-a atrofiat sensibilităţile. Dimpotrivă. Simt din ce în ce mai acut. Şi cred cu putere în valorile în care am învăţat să cred.
Şi am mai învăţat că dezamăgirile sunt provocate nu de împrejurări, care sunt conjuncturale, ci de oameni, care creează conjuncturile, aproape mereu. Şi am mai învăţat că sunt şi oameni care se schimbă în rău. Şi că oamenii buni nu rezistă întotdeauna. Şi că sunt şi oameni pentru care nu onorurile de-o clipă contează, ci ceea ce fac şi lasă în urma lor, deşi ei nu o fac cu scopul egoist de a lăsa ceva în urma lor, de dragul efemer al gloriei. Ci pentru că ştiu că e de datoria lor să-şi facă datoria. Pentru ca viitorul nostru, ca naţiune, să fie sănătos, avem nevoie de acest curaj zilnic, măsurat, al fiecăruia dintre noi care poate – şi trebuie – să şi-l asume.
În schimb, nu am reuşit să mă vindec de naivitatea de a crede în oameni. Le dau mereu creditul de a crede în ei. Mă uit de fiecare dată la ei cu speranţă, cu speranţa secretă că-şi vor învinge limitele, destinul.
Şi am mai învăţat să cred în importanţa, pentru orice astfel de proiect, de a forma Echipa potrivită şi competentă să ducă la liman proiectele de interes şi de consens naţional de care avem nevoie pentru proiectul mult mai important al coeziunii noastre.
Am 35 de ani. Pe care i-am împlinit la Haga, în prima zi de pledoarii ucrainene din a doua săptămână a lui septembrie 2008. E greu de spus acum dacă e mult sau puţin. Sunt de 13 ani în Ministerul de Externe, fără de care nu cred că pot să mă definesc, în prezent, în mod corect şi coerent.
Experienţa acestor ani, a acestui proces, m-a învăţat să preţuiesc valoarea proiectului care, odată început, este lucrat atent pentru a fi crescut şi dus la bun sfârşit. Căci noi, românii, popor inteligent prin excelenţă, avem atât de multe idei şi proiecte geniale, pe care le abandonăm. Pentru că ne plictisim de ele repede şi nu am înţeles încă valoarea perseverenţei de zi cu zi.
Am învăţat, din această experienţă a procesului, şi că avem nevoie, ca popor, de proiecte de coeziune, care să ne unească în construcţie, iar nu în autodistrugere fragmentară. Dacă procesul de la Haga a fost un astfel de proiect de consens naţional, înseamnă că merită să găsim şi altele de acest fel. Şi cred că mai există astfel de proiecte pe care să le susţinem şi să le ducem la bun capăt împreună, ca să ne recăpătăm încrederea în noi şi în capacitatea forţelor noastre.
Am mai învăţat şi că putem demonstra că poate fi învins sentimentul nefast că destinul românilor este să fie mereu nedreptăţiţi, deşi au dreptate. Pentru că acest sentiment, adânc cuibărit în mentalul nostru colectiv, nu este decât o iluzie păguboasă.
Am învăţat şi că ne putem apăra interesele de stat cu capul sus, fără prejudecăţi false de inferioritate, pe care mulţi ar dori să continuăm a ni le cultiva în spiritul naţional. Şi că munca profesionistă, efortul onest nu sunt slăbiciuni, ci atuuri puternice, care pot aduce câştiguri solide, serioase.
Am învăţat să trec prin multe, inclusiv prin multe dezamăgiri. Care, cred, m-au învăţat, şi ele, să fiu mai tare. Ceea ce nu mi-a atrofiat sensibilităţile. Dimpotrivă. Simt din ce în ce mai acut. Şi cred cu putere în valorile în care am învăţat să cred.
Şi am mai învăţat că dezamăgirile sunt provocate nu de împrejurări, care sunt conjuncturale, ci de oameni, care creează conjuncturile, aproape mereu. Şi am mai învăţat că sunt şi oameni care se schimbă în rău. Şi că oamenii buni nu rezistă întotdeauna. Şi că sunt şi oameni pentru care nu onorurile de-o clipă contează, ci ceea ce fac şi lasă în urma lor, deşi ei nu o fac cu scopul egoist de a lăsa ceva în urma lor, de dragul efemer al gloriei. Ci pentru că ştiu că e de datoria lor să-şi facă datoria. Pentru ca viitorul nostru, ca naţiune, să fie sănătos, avem nevoie de acest curaj zilnic, măsurat, al fiecăruia dintre noi care poate – şi trebuie – să şi-l asume.
În schimb, nu am reuşit să mă vindec de naivitatea de a crede în oameni. Le dau mereu creditul de a crede în ei. Mă uit de fiecare dată la ei cu speranţă, cu speranţa secretă că-şi vor învinge limitele, destinul.
Şi am mai învăţat să cred în importanţa, pentru orice astfel de proiect, de a forma Echipa potrivită şi competentă să ducă la liman proiectele de interes şi de consens naţional de care avem nevoie pentru proiectul mult mai important al coeziunii noastre.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)