Deşi nu mă aşteptam, reuşesc să dorm aproape 5 ore. Mă trezesc pe la 5 şi jumătate. E cea mai importantă zi din cariera mea diplomatică şi juridică de până acum. Mă gândesc oare ce o să fac mâine, la aceeaşi oră. Cobor să mănânc. Sala de mic dejun a hotelului e aproape goală, eram printre primii. Apoi mă întorc în cameră şi mă îmbrac. Îmi pun cravata „cea norocoasă” din prima zi a pledoariilor din septembrie. Primesc câteva telefoane de încurajare.
La 9.20 sunt în holul hotelului. Colegii mei sunt deja acolo. La şi jumătate, plecăm spre Curte. Este frig şi umed, deşi nu plouă încă. E 9.45: îmi livrez în direct mesajul de calmare a aşteptărilor şi intru în Palatul Păcii.
La intrare, o televiziune ucraineană mă întreabă cine cred că va câştiga, România sau Ucraina? Le răspund, din mers, că numai Curtea este cea care ştie, şi că vom afla şi noi toţi curând.
Mergem în camera 25, rezervată României – aceeaşi din timpul audierilor din septembrie 2008; este camera reclamantului. Aceeaşi cameră slab luminată, cu pereţi lambrisaţi, cu vitralii de început de secol XX, care dădeau spre curtea interioară a Palatului. Instalăm imprimanta color pregătită să printeze rapid, după pronunţare, harta cu linia finală decisă de Curte. Afară ploua deja.
La 10 fără 5 minute, suntem în Marea Sală a Justiţiei din Palatul Păcii. Ne aşezăm pe fotolii, în partea dreaptă a sălii – eu, primul din stânga, apoi Cosmin, apoi Călin Fabian (coagenţii) şi Alain Pellet, Simon Olleson, Daniel Muller. Pe rândul al doilea, în spatele meu, Tavi Buzatu, iar lângă el Iriniţa, Mirela, Ioana, colegii de la ANRM. Un pic mai departe, în dreapta, Liviu. În spatele lui, judecătorul Bruno Simma, care se abţinuse în caz pentru că fusese consultantul nostru în timpul negocierilor cu Ucraina; alesese să stea pe partea României. Tavi are pregătită şi o hartă cu paralele şi meridiane, pe care poate aşeza deja, încă din sală, pe hârtie, punctele care definesc linia decisă de Curte, chiar înainte de a ajunge la laptop.
Marea Sală a Justiţiei arată aproape la fel ca la audierile din septembrie. Cu două excepţii: nu mai există, pe mijloc, între locurile celor două delegaţii, pupitrul de la care am pledat şi – pentru prima oară la astfel de audieri – Curtea a amplasat nişte ecrane mari, nişte monitoare extraplate în faţa fiecărei delegaţii şi două proiectoare. Care contrastează cu aerul Marii Săli, de catedrală atemporală a Justiţiei internaţionale.
La 10 şi două minute, uşierul strigă deja cunoscutul „La Cour!” Judecătorii intră încet unul după altul, în monom monoton. Se aşează. Pe masă, în dreptul doamnei Higgins, ciocanelul Curţii aşteaptă la locul lui. Este 10 şi 3 minute. Şedinţa solemnă a pronunţării începe.
Doamna Higgins „sare” peste aspectele introductive, care prezintă delegaţiile şi istoricul procedurii, aşa cum se procedează de regulă. Chestiunea jurisdicţiei Curţii este primul aspect prezentat. Problema era aceea că Ucraina susţinea că jurisdicţia CIJ nu acoperă şi trasarea unei linii de delimitare între marea teritorială a unei părţi (în cazul nostru, marea teritorială de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor) şi platoul continental şi zona economică exclusivă a celeilalte părţi, aşa cum susţinea România. Curtea îşi însuşeşte poziţia României.
La 9.20 sunt în holul hotelului. Colegii mei sunt deja acolo. La şi jumătate, plecăm spre Curte. Este frig şi umed, deşi nu plouă încă. E 9.45: îmi livrez în direct mesajul de calmare a aşteptărilor şi intru în Palatul Păcii.
La intrare, o televiziune ucraineană mă întreabă cine cred că va câştiga, România sau Ucraina? Le răspund, din mers, că numai Curtea este cea care ştie, şi că vom afla şi noi toţi curând.
Mergem în camera 25, rezervată României – aceeaşi din timpul audierilor din septembrie 2008; este camera reclamantului. Aceeaşi cameră slab luminată, cu pereţi lambrisaţi, cu vitralii de început de secol XX, care dădeau spre curtea interioară a Palatului. Instalăm imprimanta color pregătită să printeze rapid, după pronunţare, harta cu linia finală decisă de Curte. Afară ploua deja.
La 10 fără 5 minute, suntem în Marea Sală a Justiţiei din Palatul Păcii. Ne aşezăm pe fotolii, în partea dreaptă a sălii – eu, primul din stânga, apoi Cosmin, apoi Călin Fabian (coagenţii) şi Alain Pellet, Simon Olleson, Daniel Muller. Pe rândul al doilea, în spatele meu, Tavi Buzatu, iar lângă el Iriniţa, Mirela, Ioana, colegii de la ANRM. Un pic mai departe, în dreapta, Liviu. În spatele lui, judecătorul Bruno Simma, care se abţinuse în caz pentru că fusese consultantul nostru în timpul negocierilor cu Ucraina; alesese să stea pe partea României. Tavi are pregătită şi o hartă cu paralele şi meridiane, pe care poate aşeza deja, încă din sală, pe hârtie, punctele care definesc linia decisă de Curte, chiar înainte de a ajunge la laptop.
Marea Sală a Justiţiei arată aproape la fel ca la audierile din septembrie. Cu două excepţii: nu mai există, pe mijloc, între locurile celor două delegaţii, pupitrul de la care am pledat şi – pentru prima oară la astfel de audieri – Curtea a amplasat nişte ecrane mari, nişte monitoare extraplate în faţa fiecărei delegaţii şi două proiectoare. Care contrastează cu aerul Marii Săli, de catedrală atemporală a Justiţiei internaţionale.
La 10 şi două minute, uşierul strigă deja cunoscutul „La Cour!” Judecătorii intră încet unul după altul, în monom monoton. Se aşează. Pe masă, în dreptul doamnei Higgins, ciocanelul Curţii aşteaptă la locul lui. Este 10 şi 3 minute. Şedinţa solemnă a pronunţării începe.
Doamna Higgins „sare” peste aspectele introductive, care prezintă delegaţiile şi istoricul procedurii, aşa cum se procedează de regulă. Chestiunea jurisdicţiei Curţii este primul aspect prezentat. Problema era aceea că Ucraina susţinea că jurisdicţia CIJ nu acoperă şi trasarea unei linii de delimitare între marea teritorială a unei părţi (în cazul nostru, marea teritorială de 12 mile marine din jurul Insulei Şerpilor) şi platoul continental şi zona economică exclusivă a celeilalte părţi, aşa cum susţinea România. Curtea îşi însuşeşte poziţia României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu