Pentru aceia dintre dumneavoastră ce au avut îngăduinţa să retrăiască alături de mine istoria din paginile de mai sus, aceasta este povestea Echipei şi a efortului unor oameni care, pe 3 februarie 2009, au adus 9700 de km² sub jurisdicţia suverană a României.
Am 35 de ani. Pe care i-am împlinit la Haga, în prima zi de pledoarii ucrainene din a doua săptămână a lui septembrie 2008. E greu de spus acum dacă e mult sau puţin. Sunt de 13 ani în Ministerul de Externe, fără de care nu cred că pot să mă definesc, în prezent, în mod corect şi coerent.
Experienţa acestor ani, a acestui proces, m-a învăţat să preţuiesc valoarea proiectului care, odată început, este lucrat atent pentru a fi crescut şi dus la bun sfârşit. Căci noi, românii, popor inteligent prin excelenţă, avem atât de multe idei şi proiecte geniale, pe care le abandonăm. Pentru că ne plictisim de ele repede şi nu am înţeles încă valoarea perseverenţei de zi cu zi.
Am învăţat, din această experienţă a procesului, şi că avem nevoie, ca popor, de proiecte de coeziune, care să ne unească în construcţie, iar nu în autodistrugere fragmentară. Dacă procesul de la Haga a fost un astfel de proiect de consens naţional, înseamnă că merită să găsim şi altele de acest fel. Şi cred că mai există astfel de proiecte pe care să le susţinem şi să le ducem la bun capăt împreună, ca să ne recăpătăm încrederea în noi şi în capacitatea forţelor noastre.
Am mai învăţat şi că putem demonstra că poate fi învins sentimentul nefast că destinul românilor este să fie mereu nedreptăţiţi, deşi au dreptate. Pentru că acest sentiment, adânc cuibărit în mentalul nostru colectiv, nu este decât o iluzie păguboasă.
Am învăţat şi că ne putem apăra interesele de stat cu capul sus, fără prejudecăţi false de inferioritate, pe care mulţi ar dori să continuăm a ni le cultiva în spiritul naţional. Şi că munca profesionistă, efortul onest nu sunt slăbiciuni, ci atuuri puternice, care pot aduce câştiguri solide, serioase.
Am învăţat să trec prin multe, inclusiv prin multe dezamăgiri. Care, cred, m-au învăţat, şi ele, să fiu mai tare. Ceea ce nu mi-a atrofiat sensibilităţile. Dimpotrivă. Simt din ce în ce mai acut. Şi cred cu putere în valorile în care am învăţat să cred.
Şi am mai învăţat că dezamăgirile sunt provocate nu de împrejurări, care sunt conjuncturale, ci de oameni, care creează conjuncturile, aproape mereu. Şi am mai învăţat că sunt şi oameni care se schimbă în rău. Şi că oamenii buni nu rezistă întotdeauna. Şi că sunt şi oameni pentru care nu onorurile de-o clipă contează, ci ceea ce fac şi lasă în urma lor, deşi ei nu o fac cu scopul egoist de a lăsa ceva în urma lor, de dragul efemer al gloriei. Ci pentru că ştiu că e de datoria lor să-şi facă datoria. Pentru ca viitorul nostru, ca naţiune, să fie sănătos, avem nevoie de acest curaj zilnic, măsurat, al fiecăruia dintre noi care poate – şi trebuie – să şi-l asume.
În schimb, nu am reuşit să mă vindec de naivitatea de a crede în oameni. Le dau mereu creditul de a crede în ei. Mă uit de fiecare dată la ei cu speranţă, cu speranţa secretă că-şi vor învinge limitele, destinul.
Şi am mai învăţat să cred în importanţa, pentru orice astfel de proiect, de a forma Echipa potrivită şi competentă să ducă la liman proiectele de interes şi de consens naţional de care avem nevoie pentru proiectul mult mai important al coeziunii noastre.
Am 35 de ani. Pe care i-am împlinit la Haga, în prima zi de pledoarii ucrainene din a doua săptămână a lui septembrie 2008. E greu de spus acum dacă e mult sau puţin. Sunt de 13 ani în Ministerul de Externe, fără de care nu cred că pot să mă definesc, în prezent, în mod corect şi coerent.
Experienţa acestor ani, a acestui proces, m-a învăţat să preţuiesc valoarea proiectului care, odată început, este lucrat atent pentru a fi crescut şi dus la bun sfârşit. Căci noi, românii, popor inteligent prin excelenţă, avem atât de multe idei şi proiecte geniale, pe care le abandonăm. Pentru că ne plictisim de ele repede şi nu am înţeles încă valoarea perseverenţei de zi cu zi.
Am învăţat, din această experienţă a procesului, şi că avem nevoie, ca popor, de proiecte de coeziune, care să ne unească în construcţie, iar nu în autodistrugere fragmentară. Dacă procesul de la Haga a fost un astfel de proiect de consens naţional, înseamnă că merită să găsim şi altele de acest fel. Şi cred că mai există astfel de proiecte pe care să le susţinem şi să le ducem la bun capăt împreună, ca să ne recăpătăm încrederea în noi şi în capacitatea forţelor noastre.
Am mai învăţat şi că putem demonstra că poate fi învins sentimentul nefast că destinul românilor este să fie mereu nedreptăţiţi, deşi au dreptate. Pentru că acest sentiment, adânc cuibărit în mentalul nostru colectiv, nu este decât o iluzie păguboasă.
Am învăţat şi că ne putem apăra interesele de stat cu capul sus, fără prejudecăţi false de inferioritate, pe care mulţi ar dori să continuăm a ni le cultiva în spiritul naţional. Şi că munca profesionistă, efortul onest nu sunt slăbiciuni, ci atuuri puternice, care pot aduce câştiguri solide, serioase.
Am învăţat să trec prin multe, inclusiv prin multe dezamăgiri. Care, cred, m-au învăţat, şi ele, să fiu mai tare. Ceea ce nu mi-a atrofiat sensibilităţile. Dimpotrivă. Simt din ce în ce mai acut. Şi cred cu putere în valorile în care am învăţat să cred.
Şi am mai învăţat că dezamăgirile sunt provocate nu de împrejurări, care sunt conjuncturale, ci de oameni, care creează conjuncturile, aproape mereu. Şi am mai învăţat că sunt şi oameni care se schimbă în rău. Şi că oamenii buni nu rezistă întotdeauna. Şi că sunt şi oameni pentru care nu onorurile de-o clipă contează, ci ceea ce fac şi lasă în urma lor, deşi ei nu o fac cu scopul egoist de a lăsa ceva în urma lor, de dragul efemer al gloriei. Ci pentru că ştiu că e de datoria lor să-şi facă datoria. Pentru ca viitorul nostru, ca naţiune, să fie sănătos, avem nevoie de acest curaj zilnic, măsurat, al fiecăruia dintre noi care poate – şi trebuie – să şi-l asume.
În schimb, nu am reuşit să mă vindec de naivitatea de a crede în oameni. Le dau mereu creditul de a crede în ei. Mă uit de fiecare dată la ei cu speranţă, cu speranţa secretă că-şi vor învinge limitele, destinul.
Şi am mai învăţat să cred în importanţa, pentru orice astfel de proiect, de a forma Echipa potrivită şi competentă să ducă la liman proiectele de interes şi de consens naţional de care avem nevoie pentru proiectul mult mai important al coeziunii noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu