Vice-preşedintele Curţii îmi dă cuvântul pentru discursul final. Era 12.30. Mă concentrez ca nu cumva să mă adresez distinsului judecător cu „doamnă preşedinte”, aşa cum era scris în foi.
„Domnule preşedinte şi Domnilor judecători, îmi revine acum sarcina, în calitatea mea de Agent al României, să prezint, la finalul celei de-a doua runde de pledoarii, ce încheie susţinerea cazului de către România, concluziile noastre, precum şi linia de delimitare solicitată de România. Prezentarea acestor concluzii astăzi, 16 septembrie 2008, are loc la împlinirea a exact 4 ani de la sesizarea Curţii de către mine, în numele României, cu cererea introductivă de instanţă în această cauză, pe 16 sptembrie 2004.”
Într-adevăr, printr-o extraordinară coincidenţă, erau exact patru ani de la momentul depunerii cererii de iniţiere a procesului. Apoi prezint Curţii argumentele principale pe care România îşi fundamenta pretenţia. După care subliniez:
„Linia României este moderată, corectă şi rezonabilă şi nu încalcă drepturile Ucrainei, lăsând Ucrainei toate spaţiile maritime aflate în faţa ţărmurilor sale.”
Îmi simt emoţia cum creşte. Şi tensiunea din dreapta mea, în Echipă. Continui:
„Domnule preşedinte, încheiem aşa cum am început: cu dreptul internaţional. Dreptul internaţional este suveranul absolut pe care toţi actorii şi toate acţiunile comunităţii internaţionale ar trebui să îl urmeze şi să îl respecte. Cuvintele inspirate ale lui Nicolae Titulescu, a cărui prestigioasă efigie se află nu departe de această Mare Sală a Justiţiei, în apropierea Palatului Păcii, îmi vin în minte: el definea suveranitatea statelor ca fiind „grevată de o ‚servitute internaţională în favoarea Păcii’ şi a dreptului internaţional”.”
Mulţumesc, aşa cum era cutumiar, Curţii, Grefei şi interpreţilor. Apoi mă întorc către colegii mei:
„Recunoştinţa mea specială se îndreaptă către întreaga noastră echipă – care este tânără, dar foarte eficientă – iar termenul „tânără” îi include desigur şi pe profesorii Pellet, Crawford şi Lowe. Fără fiecare membru al acesteia, tot acest efort de promovare a intereselor juridice ale ţării mele în faţa Curţii Mondiale ar fi fost imposibil.”
Le văd lacrimi în ochi. Şi, pentru prima oară în timpul pledoariilor simt că mâinile îmi tremură. Mă prind zdravăn de pupitru (vechiul truc) şi citesc, pe rând, fiecare dintre coordonatele liniei, cu grade, minute şi secunde, care reprezenta soluţia cerută de România Curţii. Pe ecran, din acele coordonate pe care le rosteam atent, cu ritmul vocii măsurat de emoţie, una după alta, linia României prindea contur, încet, dar sigur. Totul, dar absolut totul, după atâta efort, oboseală şi îndârjire, se concentra doar în acea linie, se reducea numai la acel contur.
După care mă opresc puţin – trei secunde cât un secol – şi închei:
„Domnule preşedinte şi Domnilor judecători, îmi revine acum sarcina, în calitatea mea de Agent al României, să prezint, la finalul celei de-a doua runde de pledoarii, ce încheie susţinerea cazului de către România, concluziile noastre, precum şi linia de delimitare solicitată de România. Prezentarea acestor concluzii astăzi, 16 septembrie 2008, are loc la împlinirea a exact 4 ani de la sesizarea Curţii de către mine, în numele României, cu cererea introductivă de instanţă în această cauză, pe 16 sptembrie 2004.”
Într-adevăr, printr-o extraordinară coincidenţă, erau exact patru ani de la momentul depunerii cererii de iniţiere a procesului. Apoi prezint Curţii argumentele principale pe care România îşi fundamenta pretenţia. După care subliniez:
„Linia României este moderată, corectă şi rezonabilă şi nu încalcă drepturile Ucrainei, lăsând Ucrainei toate spaţiile maritime aflate în faţa ţărmurilor sale.”
Îmi simt emoţia cum creşte. Şi tensiunea din dreapta mea, în Echipă. Continui:
„Domnule preşedinte, încheiem aşa cum am început: cu dreptul internaţional. Dreptul internaţional este suveranul absolut pe care toţi actorii şi toate acţiunile comunităţii internaţionale ar trebui să îl urmeze şi să îl respecte. Cuvintele inspirate ale lui Nicolae Titulescu, a cărui prestigioasă efigie se află nu departe de această Mare Sală a Justiţiei, în apropierea Palatului Păcii, îmi vin în minte: el definea suveranitatea statelor ca fiind „grevată de o ‚servitute internaţională în favoarea Păcii’ şi a dreptului internaţional”.”
Mulţumesc, aşa cum era cutumiar, Curţii, Grefei şi interpreţilor. Apoi mă întorc către colegii mei:
„Recunoştinţa mea specială se îndreaptă către întreaga noastră echipă – care este tânără, dar foarte eficientă – iar termenul „tânără” îi include desigur şi pe profesorii Pellet, Crawford şi Lowe. Fără fiecare membru al acesteia, tot acest efort de promovare a intereselor juridice ale ţării mele în faţa Curţii Mondiale ar fi fost imposibil.”
Le văd lacrimi în ochi. Şi, pentru prima oară în timpul pledoariilor simt că mâinile îmi tremură. Mă prind zdravăn de pupitru (vechiul truc) şi citesc, pe rând, fiecare dintre coordonatele liniei, cu grade, minute şi secunde, care reprezenta soluţia cerută de România Curţii. Pe ecran, din acele coordonate pe care le rosteam atent, cu ritmul vocii măsurat de emoţie, una după alta, linia României prindea contur, încet, dar sigur. Totul, dar absolut totul, după atâta efort, oboseală şi îndârjire, se concentra doar în acea linie, se reducea numai la acel contur.
După care mă opresc puţin – trei secunde cât un secol – şi închei:
Vrem continuarea! :)
RăspundețiȘtergere